30 de ani si 28 de ore | Eugen Blaj

Dintr-o data, Felix avu senzatia ca da, el este cel care strica totul, asa cum a stricat totul de o viata intreaga, complicand prea mult fiecare relatie in care s-a implicat. Poate ca, intr-adevar, superficialitatea propusa de Linda nu era tocmai superficialitate, era normalitatea unui „carpe diem” pe care el nu l-a acceptat niciodata, dar care parea mai convenabil si aducator de mai multa bucurie decat „profunzimea” lui catastrofala. Poate ca, intr-adevar, nu a fost niciodata in stare sa se bucure de ceva, tocmai din cauza spaimei de a nu pierde totul. Poate ca, intr-adevar, momentul era mai important decat perspectiva si poate ca el, concentrandu-se cu spaima asupra perspectivei, nu facea altceva decat sa ucida prosteste frumusetea momentului. Dar suficienta clipei nu era, asa cum a considerat mereu, un soi de trivialitate, de superficialitate, poate chiar de stupiditate? Cum sa se poata bucura de moment, cand perspectiva pierderii momentului era covarsitoare? Si, mai presus de orice, nu era o meschinarie in toata filosofia asta a lui „carpe diem”? Nu era un subterfugiu penibil incercarea de a ascunde sub cuvinte mestesugite si partizane aceasta trivialitate a bucuriei de moment? Oare toate astea nu se reduceau practic la ceva mult mai concret, dureros de concret?