Heidegger: Intrebarea privitoare la Fiinta si Istoria. Curs la ENS-Ulm (1964-1965) | Jacques Derrida

„Despre ce vorbeste Derrida, tanarul Derrida, in acest curs „Heidegger: intrebarea privitoare la Fiinta si Istoria. Curs la ENS-Ulm (1964-1965)„? Despre filosofie, desigur. Si, evident, despre destructia heideggeriana supusa, aici, nu tot unei destructii, ci, tocmai, unei deconstructii, operatie prin care se elaboreaza, prin care asistam, altfel spus, „pe viu” si „in act”, la nasterea deconstructiei insesi ca deconstructie a destructiei. Vorbind despre filosofie din filosofie, tanarul Derrida vorbeste aici, implicit-practic, despre traducere, si o face tocmai traducand, adica dinauntru, prin treptata dar decisiva diferentiere interna, nu prin opozitie-destructie exterioara, inchipuit radicala, fals distructiva, numai buna sa recicleze „camuflat”, „secularizat”, civilizat, „banalizat”, refulatul. Traducand Heidegger si descriindu-si opera, implicit-practic, ca traducere, tanarul Derrida isi elaboreaza, isi decanteaza, isi traduce, aici, deconstructia din destructie. Se creeaza pe sine, ca filosof, traducandu-se din/ca/prin Heidegger. Caci nu tocmai acel „caracter abia perceptibil al diferentei” este idealul oricarei traduceri? Nu tocmai o „usoara, inconsistenta, aproape imateriala dar decisiva deplasare” trebuie sa fie orice traducere? Adica orice deconstructie? Adica filosofia? Trebuie insistat, aici, asupra legaturii consubstantiale, s-ar putea spune daca nu ne-am afla intr-un metatext despre antisubstantialistul Derrida, trebuie insistat, asadar, asupra legaturii structurale, s-ar putea spune ceva mai aproape de Derrida, dintre filosofia ca deconstructie (a metafizicii), traducere si scoala. Filosofie-deconstructie-traducerescoala constituie, dupa parerea mea, o corelatie-constelatie „epoc(h)ala”, „istoriala”, un „plan” sau un „camp” de resurse problematice asupra caruia ar trebui sa nu incetam a medita. Ne poate asigura viitorul. Si asta deoarece nasterea deconstructiei ca „traducere” a destructiei se realizeaza, se infaptuieste in context pedagogic si in interiorul unui discurs de initiere si de formare, anume adresat. In senzationalele seminarii-cursuri de fata asistam prin urmare la elaborarea si la cautarea deconstructiei – prin traducere si ca traducere –, care deocamdata – cu atit mai senzational, epoc(h)al chiar – refuza sau nu indrazneste sa-si spuna pe nume, sa-si (pre)ia numele, altfel spus inca nu se (re)cunoaste. Tatonare a deconstructiei, care tocmai tanonare si e (filosofie ne-scopica, tactila, tactico-haptica, „animala”). Filosofie performativa, in act. „Cvasitraducere”, cum o numeste editorul francez.”(Bogdan Ghiu)