Nemuritorii de rand | Ana Barton

Il iubea si tremura de bucurie. Deci, iubea si ea, putea si ea sa iubeasca. Nu era doar monstrul ala atotiiubitor si-al nimanui care credea ca este. Credea si se-ngrozea. Putea si ea sa-si adune iubirea la un loc intr-o boccea si s-o dea si unui singur om, nu numai tuturor, nu numai risipita. Fusese doar o chestiune de timp si de frica, doar precautie. Insa acum isi gasise omul potrivit, omul ei. Mai ramanea sa-l si-ntalneasca, dar, la cat timp trecuse, la cata viata, ce mai contau cateva luni. Pana atunci, isi vor scrie si vor vorbi mult la telefon. O sa reziste ea, e o stoica, nu vreo disperata. Marea iubire trebuie compensata cu ceva, nu? E ca o casa careia incepi sa-i astupi gaurile din pereti si din dusumea mult inainte s-o construiesti.