Pilotarea mortii – vol. I | Ovidiu Victor Cosbuc

De la inceputul timpurilor, moartea a fost vazuta ca opusul vietii si considerata negativa in mod absolut, ca o realitate urata prin excelenta, al carei efect nu poate fi decat disperarea dusa pana la limita extrema. De fapt, moartea este o transformare, este pierderea unui lucru, descompunerea unei realitati, schimbarea radicala a unei situatii. Moartea este sinonimul intunericului, tenebrelor, staticitatii, necunoscutului. Pare a fi nimicul, uitarea, suferinta extrema. Ea trece pe langa noi, dar nu o vedem, ne vorbeste, dar nu o auzim, traieste in noi, dar nu suntem constienti de prezenta ei. Este activa in pasivitatea ei, dar actioneaza in tacere. O atingem, insa nu o simtim, o tinem in palma, dar ne aluneca printre degete. Moartea invinge in orice situatie, insa nu este decat o poarta, o oglinda, un miraj. Este doar o iluzie, conditia sine qua non a unei renasteri, a unei reinnoiri. Se aseamana cu saltul intre doua trepte, cu clipirea pleoapelor, pentru a vedea din nou. Moartea este o pista de lansare, este schimbarea hainelor vechi si rupte, pentru a putea imbraca altele noi. Este caderea unei bariere, a unei limite, este inchiderea unui ciclu care deschide altul, mai extins.