Sfarsitul istoriei dupa Cioran | Ioan Costea

„Tinand seama de multiplele referiri la istorie, cat si de importanta si relevanta perspectivei temporal-istorice pentru orice alta tema, ajungem firesc la cardinalitatea istoriei in discursul lui Emil Cioran. In noianul tuturor temelor sale obsesive, istoria este o mega-tema, aflata in puternice raporturi cu celelalte. Aderenta si entuziasmul pentru studiul problemelor de filosofia istoriei le gasim marturisite inca de la inceputul traseului, in cateva scrisori catre Bucur Tincu din anii ’30. In acele scrisori vorbeste de „pasiune”, de gandire spontana si personala, de adaptare naturala asupra domeniului, si se arata incredintat ca, alaturi de problemele de filosofia culturii si antropologiei filosofice, problemele de filosofia istoriei „nu pot concepe ca le as parasi vreodata”. Dintre multiplele justificari ulterioare – opuse ca atitudine fata de cele din perioada initiala, dar care marcheaza aceeasi aderenta –, sa punem doua in corelatie, scrise in ani apropiati, in care preocuparea pentru istorie este descrisa prin stari de dependenta: „slabiciune”, „sete”, „patima”.” (Ioan Costea)