Xanax | Liviu Iancu

„Tocmai cand terminasem de scris Xanax am avut un accident de masina. In timp ce completam constatarea amiabila, cel cu care ma ciocnisem – un batranel ponosit – a izbucnit in plans. Dar nu de masina avariata ii parea rau, asa cum credeam eu, ci de viata lui care trecuse.Mi-a marturisit ca a fost un om foarte fericit. Nu arata ca unul caruia viata ii facuse toate poftele, asa ca l-am intrebat:— Si cand ati fost cel mai fericit?— Demult, in ‘73, cand am jucat in „Ultimul cartus”…— Ati fost actor?— Nu, domnule… Am fost sofer la Buftea, la cinematografie. Si m-au pus si pe mine figurant intr-un film. Eram baiatul lui Jean Constantin, ca eram negru ca el. Am jucat doar cateva secunde. M-a intrebat Ilarion Ciobanu unde e tata si mi-a dat un sut in gaoaza si doua palme dupa ceafa.Pana am terminat amiabila, omul si-a povestit viata. Cumva, m-am bucurat ca am facut accidentul, pentru ca, datorita lui, am mai gasit o ultima poveste care se potrivea perfect in Xanax. Banii pe care i-am platit ca sa-mi repar masina mi s-au parut un pret mic pentru cat am castigat in schimb.In esenta, asta este Xanax – un roman construit din sute de intamplari adevarate, amuzante si triste in acelasi timp, pentru care eu si personajele mele am platit, cu totii, de fiecare data un pret, mai mic sau mai mare. ” – Liviu Iancu„Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plina. El se ingrasase, iar fata ii lucea fericita. Intr-o noapte tarziu, cand la mese mai ramasesera doar profesionistii, Nae mi-a facut cu ochiul si mi-a zis:— Directore, am auzit ca-ti place sa citesti. Imi lamuresti si mie ce scrie aici? si a scos din porfofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.— «The United States of America», i-am spus, citind rar.— Nu acolo. Jos, ce scrie?— Pai, zice asa: «One hundred dollars».Si Nae a zambit, s-a lasat pe spate si a comandat whisky pentru toata lumea. Un an mai tarziu, a invitat niste stripteuze din Republica Moldova sa danseze in «Mol» si in saptamana urmatoare a lasat totul balta, si-a parasit nevasta si copiii, a vandut afacerea si a plecat cu una dintre ele in Italia. S-a intors dupa sase luni singur, fara bani, slab si cu barba. Nu si-a mai revenit niciodata financiar. Cand m-am intalnit cu el, peste multi ani, vindea pesti prin sat, direct din portbagajul unei Dacii rablagite.— Am gasit un banut pe jos si nu inteleg ce dracu scrie pe el. Ia uita-te tu, ca ai ochii mai buni, m-a rugat.Era un medalion ruginit pe care scria doar atat: «Nihil sine Deo». I-am spus:— Uite ce zice: «Pana la urma va fi bine». E in latina.Fata i s-a luminat ca pe vremuri.— O fi vreun semn, mi-a zis razand si mi-a facut complice cu ochiul, ca-n vremurile bune.”