Ciudata e lumea, pana la urma! | Jean d’Ormesson

O splendida si captivanta repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecand prin filozofie, prin artele si stiintele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de intrebari. Spumos si personal, atasant si erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge usor marile carti ale lumii, printre ratacirile si bataliile ideilor, facand sa se roteasca totul in jurul aceleiasi intrebari: Exista Dumnezeu? ”Dumnezeu i-a facut o sora amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranta.’ Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul si viata sperand mereu altceva. Sper inca sa gasesc altceva dincolo de lumea aceasta si dincolo de moarte. Dar ce anume?“ […] Nimic nu se invecineaza mai tare cu esecul decat succesul. Intotdeauna m-a uimit exclamatia Terezei de Avila: ‘Cu cate lacrimi nu se vor plati rugile implinite!’ Ca un ecou, Niels Bohr il sfatuia pe Einstein: ‘Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie sa faca.’ […] Dupa ce i-a auzit pe astronomi vor-bind despre imensitatea Universului, Cioran s-a intrebat la ce bun sa se mai spele pe dinti. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile si in raport cu istoria: ‘Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu voua ca nici Solomon, in toata slava lui, nu s’a imbracat ca unul din ei!’ Nu stim daca actiunea are vreun rost. Suntem oricum asediati din toate partile de lume si de istorie. Avem judecati ezitante. Alegeri ambigue. Nu stim tocmai bine ce facem. Si stim cu atat mai putin, pentru ca istoria devine din ce in ce mai complexa si mai globalizata. Punem intruna la cale tot felul de lucruri care ne scapa de sub control, mistere care ne depasesc. […] Viata e foarte vesela. E scurta, dar tine mult. Se mai intampla sa fie si incan-tatoare. Avem oroare s-o parasim. E deopotriva vale de lacrimi si vale de trandafiri. In hac lacrimarum valle. In hac valle rosarum. Am ras mult. Ma amuza lumea. Imi plac cuvintele, ironia, imi place sa schiez primavara, iubesc curajul, falezele care coboara spre mare acoperite de maslini si de pini, admiratia, insolenta, carciumioarele din insule, contradictiile existentei. Imi place sa muncesc, ador sa stau degeaba, imi plac viteza si speranta, filmele de Lubitsch si Cukor, Cary Grant, Gene Tierney, Sigourney Weaver si Keira Knightley. Am avut noroc. M-am nascut. Nu ma plang. O sa mor, bineinteles. Pana atunci insa, traiesc. E plin de imbecili. Si de pisalogi mora-lizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori si tot felul de egoisti nesarati – eu le spun egoisti tuturor celor care nu se gandesc la mine. Dar mi-au fost dragi multi oameni. Pe unii chiar i-am iubit si a fost tare bine, chiar daca ei nu m-au iubit sau, ma rog, nu cat as fi vrut. N-am plans din pricina vietii. Am fost pur si simplu multumit ca exist. […] Ciudat! Nu exista nimic. Dar in acel nimic era deja totul. Si timpul, si istoria stateau de fapt ascunse dedesubtul…