Opere XV. Titus Andronicus | William Shakespeare

Titus Andronicus este una dintre putinele creatii dramatice shakespeariene care nu au o sursa literara, dramatica sau istorica. Piesa nu dramatizeaza evenimente din istoria Romei, ci inventeaza o Roma in care coexista republica, imperiul si monarhia, cu institutiile si datinile lor specifice cu tot, in care este neclar daca succesiunea este ereditara sau electiva. Dupa cum arata T. J. B. Spencer, piesa „inglobeaza toate institutiile politice pe care le‑a avut Roma vreodata”, fiind, „mai curand, un rezumat al politicii romane”. (Nicoleta Cinpoes)La fel ca Furtuna, Zadarnicele chinuri ale dragostei nu are la baza o sursa evidenta, desi subiectul piesei face aluzie clara la Curtea franceza: regele Henric de Navarra (redenumit Ferdinand in piesa) a avut in suita sa un Maresal de Biron (devenit in piesa Berowne) si un Duce de Longueville (transformat in Longaville); ambii au luptat de partea lui in razboiul civil francez din anii 1589-1592. Mai mult, Biron era cunoscut in Anglia ca aliat si consilier al lui Robert Devereux, al doilea conte de Essex, conducand in anul 1591 o armata englezeasca in sprijinul lui Henric. A existat si un maresal de Mayenne, care, insa, catolic fiind, nu facea parte din anturajul regelui hughenot al Navarrei. Cu toate acestea, William Carroll si Richard David consemneaza ca posibila sursa de inspiratie doua solii franceze primite de regele Navarrei: cea dintai, din 1578, a avut-o in primplan pe sotia sa instrainata, printesa Marguerite de Valois, insotita de mama sa, iar cea de-a doua, din 1586, doar pe regina Caterina de Medici insasi. Michael Dobson si Stanley Wells mentioneaza si ei posibilitatea ca Shakespeare sa se fi inspirat dintr-o consemnare (astazi pierduta) a unei singure vizite diplomatice efectuate in 1578 de catre cele doua doamne, avand ca miza viitorul provinciei Aquitania, care facea parte din zestrea printesei Marguerite. (…)Zadarnicele chinuri… ramane un text memorabil si prin alte lucruri: este prima piesa cu numele autorului Shakespeare mentionat pe pagina de titlu; are cele mai multe perechi de indragostiti (Regele si Printesa, Berowne si Rosaline, Longaville si Maria, Dumaine si Katharine; Armado si Jaquenetta); are pasajul cel mai erotic din toate piesele lui Shakespeare (IV, 1), precum si cele mai multe secvente cantabile, putand fi lesne montata ca musical. (Andreea Serban)Traia odata in Britania cea indepartata si incetosata un rege celt pe nume Cunobeline, care s-a ridicat impotriva dominatiei romane. Din aceasta legenda eroica, Shakespeare pastreaza doar cateva elemente de intriga in Cymbeline, piesa pe care o prezinta londonezilor in 1611. Suficient de intensa pentru a fi fost mult timp considerata o tragedie, ea se inmoaie spre final, ca mai toate creatiile tarzii ale Bardului, pasind dinspre tristetea Regelui Lear, prin intermediul temei reconcilierii familiale, spre certitudinile Furtunii si seninatatea Povestii de iarna. De aceea, ca si acestea din urma, Cymbeline este incadrata mai confortabil in categoria comediilor tarzii, a romance-urilor, a feeriilor.