E deja o cale buna, marcata de cateva volume, de cand Markó Béla decanteaza simplitatea ca pe un rafinament final al poeziei, dezicandu-se de toate ispitele de protagonism expresiv ori atitudinal si asumandu-si concretetea cea mai imediata si cea mai umila. Nimic din partiturile de emfaza ale poeziei, fie ele procedurale, imaginative sau reflexive, nu mai umbreste transparenta deplina a unei poezii a concretului palpabil si cotidian. Desi sigura pe ea, poezia nu mai profeseaza nicio aroganta, traind din seninatatea melancolica si nostalgica a unui intelept care vede viata estompandu-se si absenta ocupand toate locurile. Cu toate ca „absenta sunt eu“, Béla scrie o poezie a prezentei, desfasurata intr-un colocviu cu sine in care poetul discerne, cu migala chiar, „cate semnificatii poate avea o intamplare“. Si toate intamplarile devin parabole, evidentiind un fond simbolic al realului si o portanta morala fara moralism. (Al. Cistelecan)