Ștefan al III-lea cel Mare (1457–1504) a avut cea mai lungă domnie medievală – de aproape o jumătate de secol – din istoria românilor și, prin înfăptuirile sale, a fost cel mai important suveran român din Evul Mediu. De aceea, viața și soarta sa au fascinat, începând cu secolul al XVI-lea, toate generațiile de istorici români și pe mulți dintre istoricii străini, din țări vecine sau mai îndepărtate. De aceea, despre Ștefan cel Mare s-a și scris cel mai mult. Anii din urmă, însă, au adus la lumină, în urma unor laborioase cercetări, noi izvoare de epocă, în limbile latină, italiană, germană, franceză ori spaniolă, culese din anumite arhive occidentale (Veneția, Roma, Milano, Mantova, Florența, München, Paris, Barcelona etc.), izvoare care, alăturate surselor mai vechi, publicate în colecții și volume obscure sau rămase necunoscute scrisului istoric românesc, au evidențiat noi fațete ale acestei personalități de excepție. Autorii